Japonia e un miraj. E departe, dar mai ales e “altceva” -  alt stil de viață, alta filosofie. Asta nu apare însă în mod evident, mai ales dacă treci repede peste detalii, cum fac eu.

Se zice că, în timpul unei demonstrații în fața studenților, Grigore Moisil trecea imperturbabil de la o concluzie la alta:
- De aici rezultă B, mai departe rezulta C și de aici, este evident că D.
Un student intrerupe demonstratia:
- Dar cum domnule Profesor este evident că D?
Moisil se uită la tablă, la student, cade puțin pe gânduri, apoi își ia haina, geanta, pălăria și părăsește amfiteatrul. Stupoare. După 10-15 minute de foială confuză, studenții se hotărăsc să cam plece și ei. Moment în care Moisil reintră val-vartej pe ușă, își pune lucrurile pe catedră și se îndreaptă spre tabla zicând:
- Da, e evident.
Și continuă demonstrația.

M-am așezat pe o bancă, într-un mic spațiu verde, la marginea unui râu. De fapt erau două bănci lipite, într-un unghi oarecare. Cea pe care m-am așezat mi-a deschis o priveliște superbă, în lungul râului. Ce simplu să stau acolo, să mă bucur de peisaj. Până ce am început să mă preocup de detalii. Lângă mine erau doi copaci luxurianti care, în mod normal, mi-ar fi obturat perspectiva. Păreau însă toaletați discret și direcționați în așa fel încât să deschidă accesul la priveliște, fără însă să le fie tulburată creșterea. Te frămânți dacă e un rezultat spontan (mâna lui Dumnezeu) sau rodul unei planificări minuțioase. Iar suspiciunea te îndreaptă spre alte detalii. De exemplu unghiul dintre spetează și șezut - par ideal potrivite pentru vizibilitate optimă. Nu se poate! Mă mut rapid pe cealaltă bancă, lipită în unghi cu prima. Priveliște superbă, natură coafată discret, unghi potrivit la fix. M-a liniștit profund, cât să mă pot bucura de experiență.

Galeria unui muzeu de artă de pe insula Naoshima este formată din trei tablouri. Trei nuferi de Monet, nici măcar foarte diferiți unul de altul (cum e la Monet, variațiuni pe aceeași temă). Explicația zice că au fost (re)construite condițiile de iluminare naturală optime pentru receptarea acestor lucrări, întocmai cu însemnările din jurnalul pictorului. Dar niciun geam spre exterior vizibil.

La întoarcerea în Europa am avut escală o seară în Viena. În trenul spre oraș, ceva mi se părea nefiresc. Vagonul era aproape nou, impecabil și a durat ceva până mi-am dat seama că mă deranjau de fapt treptele. Timp de o lună în Japonia, toate multele trenuri cu care am călătorit au avut suprafețe continue, fără niciun "obstacol". Un element de design atât de natural intră într-un firesc pe care îl conștientizezi doar când nu îl mai ai. Cum e grija bunicii.

S-a întâmplat să fim în Japonia de Paște. În noaptea de Înviere ne-am dus la Catedrala Ortodoxă din Tokyo, cea cu hramul Sfintei Învieri și cu slujbă în limba japoneză. O experiență stranie - ceva foarte familiar, manifestat într-un mod atât de ne-famliar. Troparul Învierii, Histos a înviat din morți, cu moartea pre moarte călcând…,  cu eterna familiară discuție și diversele ei școli de gândire, aparent ireconciliabile - e “pre” sau “pe”? - puse brusc într-un cadru de referință radical diferit: 

Harisutosu shi yori fukkatsu shi,
shi wo motte shi wo horoboshi,
haka ni aru mono ni
inochi wo tamaeri.

ハリストス死より復活し、
死を以て死を滅ぼし、
墓に在る者に
生命を賜へり。

Troparul a fost repetat îndelung de un cor zelos, de la care nu puteam să-mi iau ochii, oricât aș fi vrut să mă transpun în profunzimea momentului. Mă fascina un psalt din prima linie care, pătruns de muzică, își mișca gura și întreaga musculatură facială expresiv și convingător. Mi-a plecat gândul la filmul lui Martin Scorsese, după romanul lui Shūsaku Endō, Silence. Mai precis la Kichijiro, un personaj care se mișcă între trădare abjectă și pocăință supremă. Dar nu odată, ci în repetate rânduri și într-un mod extrem de brutal. Am citit o interpretare oarecare, în care Kichijiro era prezentat drept alter-ego-ul lui Iuda. Dar eu mai degrabă l-am văzut ca oglindirea unui creștin de rând (a mea, bunăoară). Iar acum mi se arăta că reflexia era într-o “oglindă japoneză”, mai brutală și mai tăioasă. Una ca în desene animate, în care te uiți îmbrăcat și te vezi dezbrăcat.

În pădurea Aokigahara am nimerit ca din întâmplare. Ne plimbam prin locurile din jurul Muntelui Fuji, am apucat-o pe o potecă generoasă și, din vorbă în vorbă, ne-am afundat între copaci. Eram mai degrabă prinși de discuției și am realizat unde suntem abia când ne-am trezit în liniște. Vorbele ni s-au stins, parcă le înghițise pădurea sinucigașilor. Povestea spune că solul din lavă poroasă absoarbe sunetele. Dar mie mi s-a părut că mușchiul, copacii, frunzele absorb de fapt zgomotul inutil. Poate o sută de corpuri sunt scoase anual din pădure, poliția nici nu mai face publice datele. Am citit că unii tineri își găsesc un loc în adâncul pădurii și se sting încet, din lipsă de apă și de mâncare. Sau le absoarbe pădurea, încet-încet, sufletul. Cum tocmai ne absorbise nouă cuvintele.

Natura te copleșește cu perfecțiunea și oamenii cu politețea. Bine că ne-am dus la un restaurant cu doi prieteni, imigranți cu vechime în Japonia, și am prins o bârfă, păreau să știe ei prea-bine ce se ascunde în spatele zâmbetului japonez. Am rămas cu impresia că e ca în casa regală, unde comportamentul, ținuta, atitudinea sunt așa de bine inoculate că devin natură-primă. Asta nu exclude universul personal, umoral dar, cum nu răsuflă pe la încheieturi, e mai greu de prins.

Bucătăria japoneză japoneză e altceva decât bucătăria japoneză europeană. Așa cum e și cea indiană, tailandeză și probabil cam toate celelalte bucătării importante, mai puțin bucătăria europeană (ca în gluma cu veverița: De ce are veverița coada în spate? Pentru că în față e ea!). Prin urmare, în Japonia nu (prea) găsești sushi. Mănânci mai ales lucruri simple, gătite puțin, pe jumătate crude, dar asortate impecabil de bucătari zeloși dar care zâmbesc în continuu, reconfortant. Și ramen.

E cel mai greu să fii simplu, fără să fii simplist. Să reușești să faci ceva complex să pară natural. Uneori e așa de simplu și ușor, încât trece drept ceva firesc și se confundă cu banalul. E cazul micilor minuni zilnice pe care le ratăm constant. E cazul sfinților, al maestrilor. Și al altarelor și templelor japoneze.

E ceva ne-la-locul-lui cu căprioarele. Erau peste tot, drăgălașe, dar lipsite de sfiala care le-a consacrat. Chiar ușor obraznice. Nu am înțeles cauza, doar am rămas cu un sentiment ambiguu de mulți oameni și caprioare, neclar cine după cine aleargă de fapt. În timp ce admiram căprioarele din Nara, mă gândeam la Păsările lui Hitchcock.

Hiroshoma

Tokyo Love-Hotel

Ultima noapte în Japonia a fost o întreagă aventură. Ne sfătuise un prieten să nu ne mai stresăm să căutăm cazare ci să rămânem, pentru o noapte, la un love-hotel. Simplu, practic, poate chiar romantic.

“Ce idee bună, ce experiență interesantă”, ne-am zis. 

Am ajuns în Tokyo noaptea, pe la ora 10, ne-am dat jos din tren cu toate bagajele, am ieșit din gară și ne-am uitat stânga-dreapta, după un love-hotel. Timp de o lună în Japonia nu observasem niciunul, dar, cel puțin în mintea mea, era clar că nu îl văzusem pentru că nu ne uitasem după el. Nu ne-am descurajat că, nici când ne uitam după el, nu vedeam vreunul și am pornit-o la pas prin Tokyo, cu bagajele după noi. 

Pe la 12 noaptea soția era neliniștită iar discuțiile noastre tensionate. Am trecut prin dreptul unui hotel (sleep, nu love) și a zis că ea intră să întrebe dacă au o cameră. Aveau, cam scumpă, dar poate era un semn. Eu nu m-am lăsat, doar plecasem în căutarea iubirii. Ce poate fi mai cavaleresc? Și am continuat explorarea, pe jos, noaptea, prin Tokyo. 

Am acceptat să folosesc totuși google-maps, dar nu a rezultat clar unde ar fi locul căutat. Discreție totală. Aparent însă, în zona Shinjuku am fi avut mai multe șanse, deci ne-am cărat calabalâcul până acolo. 

Ca să mai scurtez povestea, pe la ora 3, enervați și frânți, băntuiam pe niște străduțe unde firmele luminoase păreu să zică love-hotel (în japoneză, nimic sigur, dar intuiția funcționează). Am decis să intrăm pe o ușă și am nimerit într-un lobby în care era un ecran imens, tactil (să zicem 2x1m), un dozator de prezervative și alte câteva uși. Pe ecran un mare meniu, în japoneză și niciun language-switcher.

Am încercat, am mers deductiv, ne-am gândit că n-o fi greu să luăm cel mai simplu lucru cu putință  - o cameră, oricare. Cu neputință. Opțiuni peste opțiuni, sub-opțiuni, coduri de culoare, butoane, gifuri animate, un haos ordonat, dar de nepătruns. În scurt timp am simțit că îmi pierd mințile, se făcuse ora 3 jumate. Situația a degenerat, deja ne băgăm unul peste altul la apăsat pe opțiunile interminabile, vorbeam din ce în ce mai tare (ca să nu zic că urlam unul la celălalt) pe holul acela micuț. În momentul în care descătușarea părea iminentă, din spatele unei uși au apărut doi japonezi tineri, el și ea, alarmați dar zâmbitori. May I help you? 

În primă fază am început să mă răstesc în română. Atâta mai puteam. Când mă uit în urmă, îmi dau seama că pentru ei e posibil să fi fost un gest extrem să iasă din ascunzătoare. O încălcare flagrantă a codului de discreție. Probabil să se uitau pe cameră ca la o cascadorii râsului (varianta love) și la un moment dat au decis să intervină, in extremis. Asta pornind de la presupunerea că erau de-ai casei, lucru pe care nu l-am validat în vreun fel. Puteau tot atât de bine bine să fie doi iubiți, deranjați de circul de pe hol, care s-au îmbrăcat rapid în haine de ghișeu (sau erau deja îmbrăcați așa, treaba lor), au arborat un zâmbet și au ieșit pe hol să salveze situația. Fără să trădeze absolut nimic din ce făceau ei în spatele ușii.

Câteva click-uri și una din uși s-a deschis automat. Noi am intrat cu toate sarsanalele, ușa s-a închis în urma noastră, o lumină roșie (ca de laborator foto) s-a aprins automat și adevărata aventură. În primă instanță am reușit să schimbăm lumina din roșu în albastru. Ceva mai târziu am nimerit o altă lumină și am descoperit patul. Pe pereți, diverse urechi metalice, cârlige, bucăți de balustradă și niciun geam. La baie, o cadă cu diverse jeturi în diverse poziții cu debit și intensități variabile, nenumărate alte luminițe, alte metale și suporturi prinse în perete cu destinații greu explicabile. Am renuțat la duș și, cu acordul blând al soției, m-am îmbrăcat în pijama și am adormit tun, fără niciun vis.

Text & imagini: Bogdan Tăut